Inceputul de an aduce in PSD o noua tema nascuta din framantarile unui partid care nu-si gaseste un lider capabil sa-i faca fata inamicului numarul unu de la Cotroceni: “Nastase se (poate) intoarce?”

Tema nu apare întâmplator, ci la scurt timp dupa ce Mircea Geoana declara intr-un interviu acordat “Jurnalului National” ca-si doreste fotoliul de la Cotroceni. “Ce gluma!” au mormait unii citind acele rânduri... „Il va obtine doar daca i-l ofera chiar Traian Basescu”, au gângurit altii. Si câteva zile mai târziu, în partid încep sa se adune piesele unui puzzle despre o alta candidatura, a celui care în urma cu patru ani reprezenta principala voce anti-Basescu. Acum însa, uriasului de atunci i-au crescut picioare de lut, iar puzzle-ul este greu de ordonat. Oricum, telefoanele zbârnâie, se fac si se desfac scenarii, au loc întâlniri de mare taina. Presupuneri, aranjamente. E un amestec între nostalgia puterii si nevoia de echipa, de solidaritate, pe care doar campania din 2000, când gruparile Iliescu si Nastase luptau pe aceleasi metereze, l-a facut posibil.

Cei care au îngrosat rândurile partidului dupa 2000 sunt astazi de partea cealalta a baricadei. Pentru ei, PSD a fost si va ramâne doar o trambulina a Puterii, de pe care e bine sa arunci la timp tot ce înseamna balast si sentimentalisme. Mandatul lui Mircea Geoana în fruntea partidului nu a facut altceva decât sa alimenteze permanent iluzia accesului rapid la putere. Suspendarea presedintelui, cooptarea la guvernare au fost modalitati facile de a obtine o solidaritate de strânsura a celor incapabili sa-si mai dezlipeasca fundul de scaun. A existat si un câstig pe plan local, necesar la nivel de partid, pentru ca PSD a ramas partidul presedintilor de organizatii judetene care au un scop precis: conservarea pozitiilor în raporturile de putere. Dar multi si-au dat seama ca nu e suficient.

Pe acest fond, chemarea la lupta a lui Adrian Nastase are un aer nostalgic, misca ceva, produce un soi de zumzet, o agitatie interna. Se actualizeaza si diferenta dintre „care este” al lui Marian Vanghelie si chenarul fara continut, care poarta semnatura Vasile Dâncu. Si încep si comparatiile.